Vicovia S.r.l - Produse

„Paradoxul este acesta: cât timp nu ne atacă, trebuie să opunem Rusiei - dacă putem, bineînţeles - armata altora, armata Europei întregi. Dacă aceasta nu se poate, dacă Europa va fi divizată ca în 1914-1918, noi trebuie să stăm deoparte. Altfel, suntem distruşi... Noi trebuie să ne ferim ca de foc să irităm pe ruşi, întâi, fiindcă suntem prea aproape de ei, şi, al doilea, fiindcă ruşii sunt ca elefanţii: nu uită niciodată. Oricum, trebuie precizat, prin declaraţii oficiale şi prin presă, că n-avem nimic cu poporul rusesc, că ceea ce avem este cu regimul bolşevic, care ne ameninţă liniştea şi siguranţa internă". 1936 - Nicolae Iorga într-un inteviu dat jurnalistului L Joldea Rădulescu

Autorul acestor versuri este sculptor. El sculp-tează în lemn, de aproape patruzeci de ani. A început cu rame şi draperii, acum execută comenzi pretenţioase, strane şi catapetesme pentru biserici mai mici sau pentru catedrale. Are o adevărată întreprindere, cu meşteri şi ucenici, condusă de fiul său, care s-a lăsat de inginerie pentru a duce mai departe o tradiţie inaugurată în familie de Timotei. Pentru a face obiecte bisericeşti, artistul nostru nu numai că a învăţat la perfecţiune tainele acestei străvechi meserii, dar a şi citit Biblia, a aprofundat Evangheliile şi mai ales Apocalipsa, a citit cărţi ale Sfinţilor Părinţi şi a dus discuţii teologice cu înalte feţe bisericeşti, deoarece se ştie că un obiect de cult – şi tot ce împodobeşte Biserica este obiect de cult! – nu poate fi realizat de un artist dacă acesta nu are credinţă, iar credinţa se exprimă nu doar prin rugăciune, ci şi prin cunoaşterea lumii din perspectiva credinţei ortodoxe. Spun aceste lucruri pentru a încerca să arăt cititorului de unde vin versurile adunate în această plachetă. Eu însumi am fost surprins când am aflat că Timotei scrie, şi încă poezie religioasă. Mă îndoiam de faptul că mâinile obişnuite cu dalta şi căldura inexpri-mabilă a lemnului pot ţine cu dezinvoltură pixul şi mai ales pot desena versuri. Artiştii care au alte mijloace de expresie cu greu se exprimă în cuvinte, chiar şi pentru a comunica între ei. Îmi amintesc de o lecţie a lui Gheorghe Velea, la care am asistat. Se apropia de şevaletul câte unui învăţăcel, se uita îndelung la lucrarea elevului, îi cerea apoi cu un gest al mâinii pensula, amesteca după o reţetă numai de el ştiută culorile, se apropia de şevalet, se depărta, punea un accent de culoare undeva pe pânză apoi, triumfător, îi spunea elevului: -Ei ? Din exclamaţia maestrului elevul trebuia să fi înţeles cât dintr-un tratat întreg de pictură! Lectura acestor texte m-a contrariat: Nu-i vorba de poezie religioasă în adevăratul sens al cuvântului, dar este aici o experienţă atât de interesantă prin origi-nalitatea ei, încât nu am ezitat să scriu aceste rânduri, încercând să-mi explic şi să explic cititorilor cum poate cineva să ajungă în transcendent, să aibă viziuni translogice şi să încerce să le pună în versuri. Lectura cărţilor sfinte a contribuit, fără îndoială, la construirea acestui imaginar aproape de viziunile sfinţilor părinţi. Dar sunt milioane de oameni care citesc Biblia şi nu au asemenea viziuni. Aici este vorba şi de calităţile artistice ale lui Timotei, de capacitatea sa de a realiza ceea ce Lucian Blaga numea „personanţă”, adică trecerea inconştientului în conştient, pentru a zămisli acolo nişte viziuni ale lumii necreate. Problema este cum poate fi pusă o asemenea stare în text, atunci când, aşa cum spuneam, autorul este departe de a fi un artist al cuvântului. Probabil se realizează un fel de dicteu automat, ceea ce explică şi multele pasaje obscure, dar versurile pe care le aveţi în faţă trebuie citite oarecum holistic, dincolo de sintaxă şi chiar de înţelesurile lexicale. Ele sunt expresia unor „vedenii”, cum ar fi spus Părintele Cleopa, cu inflexiuni ale limbii vechi româneşti ce amintesc de Varlaam, de Miron Costin, sau de Dosoftei. Ceea ce la primă vedere ar putea fi luat drept stângăcie este de fapt expresivitate involuntară şi textul poeziei se constituie într-un tot asemenea unui tablou: ut pictura poesis! Ioan NEACŞU

Cartea dezvaluie drama unui intelectual al perioadei postdecembriste romanesti '89, confruntat cu singuratatea si lipsa de orizont, incercand sa-si gaseasca locul in noua democratie. Pensionat inainte de vreme, dar inca apt mental si fizic, inginerul-personajul principal - clacheaza in chiar inima sperantei sale, credinta ca undeva pe alta lume va afla raspunsul la rostul existentei. Prin cautare, concentrare, zbucium, romanul, pigmentat cu nastrusnice fatete ale vietii materiale, indeamna la un anume gen de reflectie. Surpriza se afla in teritoriul sau !

Această carte de istorie a politicii româneşti, încearcă să explice de ce şi cum România a ajuns în situaţia de azi, reprezintă stăruinţa unui grup de oameni de înaltă cultură şi cu inimă românească. Filozofi, istorici, jurişti, cu multe titluri universitare şi-au adus aportul la scoaterea la iveală a adevărului românesc. Celui mai tânăr dintre ei, îi datorăm recunoştinţă pentru că a condensat peste 2.000 de pagini în conţinutul lucrării de faţă. Acest tânăr profesor universitar, iscusit cercetător, dotat cu o memorie fenomenală, cunoscător al curentelor filozofice, lămureşte multe din secretele guvernanţilor din trecut şi prezent. Poate că aceste cunoştinţe vor ajuta poporul român să iasă la limanul salvării lui. Cu apariţia, pe teren politic, a lui Mihai de Hohenzollern în ultimul deceniu, se pune întrebarea dacă restabilirea monarhiei în România mai are rost. Dacă acest „rege” ar lua coroana României, ar servi el interesele acestui popor? Cum se va vedea, în această lucrare, reinstaurarea acestei monarhii va aduce din nou în ţară grupuri cu interese străine şi avansarea intereselor meschine a celor din camarila lui Mihai. Sfătuitorii lui Mihai sunt persoane de alt neam. Dl. Shapira de la Paris, cei din Toronto, New York speră că vor reuşi să-l impună pe Mihai ca apoi să stoarcă cu ajutorul lui, bunurile pământene ale neamului nostru. Trist este că oamenii refuză să gândească, să se informeze, devin prizonierii ideii monarhice făcând astfel, fără voia lor, jocul de interese al celor ce nu le pasă de poporul român. Se spune că dintre două rele să alegem pe cea mai puţin rea. Nu ar fi mai bine dacă am refuza orice rău şi am alege numai soluţiile bune? Din cei 23 milioane de români, nu se poate găsi un „Făt-Frumos” care să ia hăţurile naţiunii s-o ducă spre salvare? Lucrarea de faţă arată fără nici o rezervă că neamul nostru paşnic, fără pretenţii de expansiune, ospitalier prin natura lui, cu mare credinţă în soarta desemnată de Dumnezeu, nu. este vinovat de marile nenorociri şi răpiri din glia strămoşească. Vinovaţi sunt cei ce au fost la cârma ţării. Mircea Eliade califică istoria noastră ca un cumul de nenorociri. Poetul Vasile Posteuca subliniază cam cinci izbucniri naţionale care dovedesc viabilitatea şi dorinţa acestui neam de a-şi găsi rostul pe acest pământ. Suntem înconjuraţi numai de duşmani care ne vor glia şi care fără întrerupere subminează aspiraţiile noastre naţionale. Rusia (de exemplu) sub orice fel de guvernare (ţaristă, panslavistă, panortodoxă, pancomunistă) a urmărit distrugerea noastră ca neam şi ţară. Va reuşi ea în viitor ce nu a putut definitiva până azi? Desigur, nu! Suntem un popor prea tânăr, prea viguros şi prea civilizat pentru a putea fi distrus. Carol Olteanu

Pictor de suflet românesc Dacă este adevărat că „veşnicia s–a născut la sat”, pot spune cu îndreptăţită judecată a valorilor că bădiţa Ioan Măric aparţine stirpei rare de artişti care s–au priceput şi învrednicit să desluşească tainele acestei veşnicii, spre a ni le restitui în imagini menite să populeze generos memoria noastră afectivă, iscodind la rândul lor către nobleţea veşniciei. Dovedind din fragedă vârstă pasiunea şi râvna autodidactului, apoi călăuzit spre tărâmurile performanţei de către eminentul pictor moldav Ilie Boca, de la care va fi deprins poate instinctul cromatic, dar şi lecţia aspră a perseverenţei, bădiţa Măric a urcat binişor, treaptă cu treaptă, cu discretă dar invulnerabilă iscusinţă, aflându–şi astăzi un indiscutabil statut de reprezentant de frunte al artei naive închinată satului românesc. un soi de histrionism popular ce reuşeşte să te cucerească de îndată ce ai păşit în universul pânzelor sale. Înrudită uneori cu umorul mucalit al unor personaje desprinse parcă din scrierile lui Ion Creangă şi Anton Pann, alteori cu pitorescul, cu stranietatea jucăuşă şi cu mariajul dintre simplitatea şi adâncimea tâlcurilor poeziei lui Marin Sorescu, arta lui Ioan Măric tinde să ridice şi ea râsul nostru din zona primitiv fiziologică, spre o altitudine de sorginte eshatologică. Umorul său ne contaminează cămările inimii cu o veselie paradisiacă, după chipul şi asemănarea atmosferei din aceste tablouri, unde oamenii şi vieţuitoarele din ogradă îşi împrumută în mod reciproc îndeletniciri, atitudini şi reacţii de un haz adeseori devastator, însoţite însă de o secretă armonie, ori de acea străveche propensiune a sufletului românesc către bună convieţuire şi spre alungarea urâtului prin puterea acestui râs sănătos şi inteligent, capabil să survoleze răul şi platitudinea sau barierele rigide ale realităţii. Iulie 2010, Ion PARHON