Vicovia S.r.l - Produse

Louis Kuhne (1835-1901) a fost un naturopat (doctor naturist) german foarte cunoascut pentru metodele hidroterapeutice cu apă rece care erau menite să îmbunătăţească funcţia de detoxifiere a organismului stimulând partea inferi­oară a abdomenului. Kuhne era un vegetarian strict şi le interzicea pacienţilor săi folosirea zahărului şi a sării în dietă. Punctul său de vedere conceptual asupra cauzei îmbolnăvirii era corpul uman supraîncărcat cu toxine care în timp duce la degradarea organelor interne. El a subliniat importanţa unei digestii adecvate şi evitarea constipaţiei. Băile de fricţiune ale lui Kuhne, constau în aşezarea pacienţilor într-o cadă cu apă relativ rece (aproximativ 10-14° C pentru o baie de fricţiune - în instrucţiunile originale - deşi astăzi sunt preferate temperaturi uşor mai ridicate) şi frecarea cu o pânză aspră la nivelul părţii inferioare a abdomenului sau a organelor genitale. Stimularea nervilor de către apa rece ajută la eliminarea toxinelor. Inginerul Valeriu Popa, unul dintre cei mai cunoscuţi naturopaţi din România, a studiat lucrările şi metodele de vindecare ale doctorului Kuhne din care s-a inspirat în tratamentele sale naturiste şi pe care 1-a citat deseori în lucrările sale, prin aceasta demonstrând că metodele de vindecare ale doctorului Kuhne nu si-au pierdut valoarea odată cu trecerea timpului.

Atâta va rămâne Cu-atâta veţi rămâne din mine peste ani, Cu-aceste versuri scrise din sufletul ce-l am. Şi greu e prin cuvinte să spui ce-ai vrea să spui, Căci anii trec degrabă, rămâi al nimănui. E pentru prima oară când pragul dintre ani Mă sperie-n adâncuri, căci prea mult nu mai am. Şi fiecare clipă ce trece pe furiş, Ne tot transformă-n umbre uitate Şi pâș, pâș, e viaţa care trece Şi-mi pare-atât de rău, căci sufletul e tânăr Dar trupul... îmbătrâneşte rău. Şi-mi pare rău degeaba că viaţa s-a cam dus, Nimic nu se întoarce, acum sunt la apus. Şi-mi dau curaj într-una, mai pot încă să fac De lucruri o mulţime, dar până când? Şi tac, când văd cum cu încetul, ne stingem an de an, Atâta va rămâne din mine peste ani!

„Bădiţa are darul de a vedea sufletul în suprarealitatea lui. Vederea încă nu i - a fost tulburată de ritualuri tehnice. Providenţa l-a plasat într-un punct fericit: acolo unde culoarea devine muzică, imaginea poem iar poemul rugăciune. Asemenea pictorului din illo tempore el se lasă hrănit de spiritul comunităţii sale, zugrăvind - o în toate momentele ei esenţiale. Patetismul viziunii sale îl împiedică să judece slăbiciunile omeneşti. Comunitatea pe care o zugrăveşte încă se mai învecinează cu Dumnezeu. Deşi scara ce duce la cer are unele trepte lipsă, personajele sale se încăpăţânează să se agaţe de ea. Însă de această „cruzime” a vederii sale se veselesc până şi îngerii.“ Dan Verona