Vicovia S.r.l - Produse

Mărturisec că am început să citesc cartea lui Eugen Şendrea astă noapte şi nu am lăsat-o din mână decât spre dimineaţă, când am terminat-o. Pe monstrul acesta, Gavril Buzatu, nu ştiu cum o aduce din condei Eugen Şendrea, parcă începi să-1 simpatizezi. Eugen Şendrea ştie istorie şi folclor autentic şi are o pană pricopsită. Cu multă plăcere m-am strecurat şi eu prin alcovul jupâniţelor care ardeau de dorul unor bărbaţi adevăraţi, nu boşorogi cum erau bel-vornicii care, dacă strănutai mai tare pe lângă ei se prăvăleau la pământ. Crupenschi, nu ştiu dacă aveţi cunoştinţă, provine dintr-o veche familie boierească din Basarabia. Cred că vajnicul ofiţer se trăgea din vechii boieri basarabeni. După cum am spus, Eugen Şendrea e un băiat subţire, uns cu toate alifiile, cunoaşte istorie nu şagă! Eugen Şendrea, nu mă pot abţine să nu-ţi fac o mărturisire: Nu te pot vedea în ochi! Şi ştii de ce ? Că scrii mai bine decât mine! Ovidiu Creangă membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova

Pentru a nu fi risipiți de veşnicia trecutului, sau de măreţia incomensurabilă a viitorului, sau de beteşugul auto-măririi pragmatice a eu-lui, a eu-lui umflat în pene multicolore chiar şi în timpul căderii în dincolo de logos, trebuie să avem curajul de a ne cere să fim lăsaţi să umblăm şi în-afara noastră. Să ne uităm la noi dintr-o parte. La „cunoaşte-te pe tine însuţi” dintr-o parte. Măcar cu ocheanul rimei. Şi încă nu oarecum, ci îmbrăţişând stilul, adică pustiul. Şi încă trâmbiţând stelelor, sau ulmilor, sau fântânilor această îmbrăţişare cu stilul, care azi şi acum este pustiul. Din asemenea principii poetice şi metafizice se compune poezia lui Constantin George, poet român auto exilat din frunza de verb românesc în frunza de arţar a Canadei. Cu aceste principii acest poet sobru, naiv de sobru, copleşit de sobrietate, coborât sobru direct din rimele anonime ale satului băcăuan, reuşeşte o nouă punere în metodă a tradiţiei româneşti în noua poezie românească. Cât de departe de egocentrismul feroce al lumii este să-ţi doreşti să uiţi totul, fără încetare, să transformi poezia în act de meditare a uitării, în leac de anihilare a eu-lui, şi încă „filtrând acest leac prin mustul de carne”? Ca să răspundem la această întrebare să ascultăm ce magie minunată, izvorâtă din adâncul primordial al fiinţei ne vesteşte Constantin George în noul lui volum de poezii: să uiţi, să uiţi totul, aşa de parcă nimic din această viaţă nu ţi-a trecut prin faţă, aşa de parcă nicio sabie nu ţi-a sângerat obrazul, de parcă nicio dorinţă nu ţi-a tulburat firea. Să uiţi totul, absolut totul, ca să nu fii singur. Să rămâi doar cu licărul stelelor în ochi, cu ce va rămâne din ochi, din privitul tăcut al nemăsuratului. Doar cu unduirea frunzelor-ulmilor, doar cu setea fântânii de apă, doar cu revolta apei împotriva adâncimii fântânii. Să uiţi ca să nu fii singur. Ce metaforă frumoasă, ce vechime plastică românească! Aşa destin fiinţial descoperim în poezia lui Constantin George. Aşa tămăduire a omului de boala vieţii propune poezia lui Constantin George - cu rime aburinde din „mustul de sânge”, cu tristeţea ce călăreşte în voie, fără ţintă, şi maternul, şi eternul: „Prin ierburi coboară steaua ta, atât de verde că nu se mai vede”. Boala cea mai grea a poeziei româneşti de la începutul mileniului III este ruperea de tradiţie, de vechile rime ce intrau direct în sângele luptătorilor, de mândrele ritmuri ale frunzei, însetate şi de starea ei de frunză uscată, scuturată şi risipită de vânt, de înălţătoarele metafore ce lăsau pe om drumului ca şi iarba câmpului. Constantin George, atât în prima carte de „Poezii”, cât şi în această a doua carte, se încumetă să se inspire, în pofida modelor şi a generaţiilor, şi chiar a revoluţiilor, de la artele strămoşeşti. Iar pentru a pune rame moderne efortului său de intrare în străvechea rimă a neamului românesc îşi pune pe nas, şăgalnic, uneori ca Blaga, alteori ca Bacovia, coşcogea ochelari de-a lui Giuseppe Ungaretti. Aşa descoperim în poezia lui strălucitoarele tristeţi ale întrebărilor-versuri: Cum e să dormi în braţele drumului... Învelit noaptea cu propriul tău sânge... sau din limbă să faci o răscruce, „sfios răzgândind paşii în alte direcţii”. „Învelit în propriul sânge”, transformând limba în răscruce (de codri devoraţi de patimi, de oraşe gâtuite de multiculturalism, de ape moarte de urbanism în care nu are loc românitatea cea vie, rustică, cântătoare, îmbrăcată în preacurate haine albe), „răzgândind paşii” (de parcă urmele ar ucide şi inima, şi mintea) din versurile lui Constantin George vine spre noi această prevestire îngrozitoare - pentru poeţi, petrolişti, filosofi, agricultori, văcari, oieri, bancheri, prim-miniştri, deputaţi vânduţi intereselor străine, interese străine vândute deputaţilor oneşti, dar mai ales prevestire pentru oamenii simpli, oameni de la munte şi de la vale, de la Cotroceni şi din Lipscani, de peste tot din ţările româneşti: „Uşurel, limba noastră o macină un cancer global...”. Or, în poezia lui Constantin George şi umbra are umbră - „Argintul ochilor ce mă petrece şi umbra tresărită a umbrelor de fum”. Şi umbra umbrei care nu mai este şi care parcă nu mai are umbră, iată că are umbră. Ea înspăimântă. Ea ucide. Dar tot ea împuterniceşte fiinţa, o ţine în echilibrul cel vertical, înălţător. Fiindcă rimele vechi clocotesc de forfota cea simplă şi înaltă a fiinţării. Fiindcă versul ne supune strălucirii celei mai adânci: „Şi cei care au murit ucid zeii, perfectă stare a degenerării”. Adică: „cine mi te-a dat, acela vei fi; vei fi mirosul umbrelor mele, floare, drum de înălţare”. Pentru a fi, adică pentru a avea dreptul de a se numi rimă, poezia românească a secolului XXI este obligatг să se uite cu drag şi spre rădăcini, şi spre solul din jurul rădăcinilor, şi spre izvoarele care mustesc din piatră pentru a deveni floarea şi „drum de înălţare”, şi „perfectă stare a degenerării”... Aşa cântă acest poet băcăuan rătăcitor acum prin Canada, şi prin abisurile rupturilor de sine, şi prin neputinţa de a camufla disperarea cu versuri netede, potrivite cu auzul aplaudacilor de ieri, deveniţi şi lăutarii curţilor de azi. Să mă liberez, să mă liberaţi, nu în foc, ci în adânc... Dar cum să mă liberez? Cine să mă libereze? De care foc? În care adânc? Şi oare există vreo deosebire palpabilă dintre foc şi adânc? Metafore vechi. Rime străvechi. Întrebări mereu primordiale.. De ce-au murit strămoşii? Poate ne mai spun ceva, dar vorba lor sună în urechi nebune - au înnebunit urechile noastre de atâta amoralitate civică, de atâta lipsă de crânguri, de atâta pustiu de soare şi lună, de atâta întunecime eclectică. „M-am trezit pe dealuri, înfurnicat şi nemişcat de singur...”. Înfurnicat e bine să rezonezi cu iarba câmpului, cu răscrucea drumului, cu suişul ce coboară, „e bine pentru acel ce n-a scos un cuvânt”, e bine pentru cel care se ne-mişcă în asceza tăcerii, în vârtejul ce urcă, în promoroaca ce ucide, ca Brumărelul, dar şi înveşniceşte, atunci când omul ajunge la „pacea lui finală” (Doar timpul, Poesii, editura Vicovia, 2004). Dacă n-am fi nu s-ar mai opri izvorul şi cine ar osebi băiat de fată, an de an şi cât e lumea de lungă? Şi cât de prea-lungă este veşnicia. E treaz adâncul şi veghează-n ceruri cu ochii limpezi şi cuminţi. Dincolo de metafore - ceas înscris în mahalaua inimii unde urlă visul şi noaptea... Poezia lui Constantin George, izvorăşte din glasul anonim al românului trăitor în micile sate de pe valea Bistriţei, din apa ruptă din munte şi cer. Ea are această uluitoare calitate de a reprezenta umanitatea la hotarul unde se pune punct umanităţii. Dincolo de ea mai au viaţă doar tăcerile. Dincoace de ea se deschide drum pentru a fi doar cu tăcerile, cu tăcerile încordate până la condiţia de asceză totală. Poezia lui Constantin George, adăugată şi disperării de a străluci prin tristeţe, şi alintării tristeţii cu mierea singurătăţii, şi tăvălugului multicultural, care se ucide pe sine ucigând pe alţii, nu este supusă regulilor strimte ale cercurilor şi cerculeţelor literare, nu depinde de cumetriile revistelor bucureştene sau a celor din binecuvântata provincie. Ea este revelată, simplu şi benefic, pentru cel ce crede în rime. Fiindcă rimele, mai ales rimele, rezonează cu „adâncul ce veghează-n ceruri cu ochi limpezi şi cuminţi”. Ele ne dau toate şansele, dar absolut toate şansele, să nu murim cu totul în bifurcarea de care nu putem scăpa. Pentru cei vechi, inclusiv pentru cei care ne-au lăsat cântecele cele bătrâneşti, rima era identică cu sacrul, rima era cunoaştere a sacrului prin actul mistic al descoperirii sacrului în fiece părticică de sine, deci şi de Cosmos. Rima vestea sacrul, rima îi ducea dorul. Atunci stilul era ruperea frunzei uscate de ram. Acum stilul este pustiul, ruperea fiinţei de sacru, îndărătnicia omului de fi stăpân şi peste Cosmos, şi peste zei... Aşa de frumos cântă această nouă carte de poezii a lui Constantin George. Urma lăsată de cealaltă carte ar putea fi aceasta: Să lăsăm morile Să macine vântul, Ispita ce vine şi alunecă Printre gânduri, Un şarpe peste metereze. Sună noaptea peste ore de ciumă, Buzele tale se rup, O rugăciune răsună! Doar un lucru mai rămâne întreg, Peste parada disperării, Un cer răsucit în adâncuri. Andrei Vartic

Acest volum de poezie venit de peste ocean este un miracol. Geniul limbii române rodeşte pretutindeni în lume şi poetul Constantin George a dus cu el pe meleaguri exotice nu numai spiritul românesc, ci chiar sunetul inconfundabil al Bacăului, căci tema fundamentală a liricii sale, singurătatea, este bacoviană prin excelenţă. Spre deosebire însă de Bacovia, care se mai ducea în “odaia iubitei” pentru a trăi singurătatea în doi (Ioanid Romanescu), ori în cafeneaua tristă unde “barbar cânta femeia aceea”, mai întâlnea “un popă, un soldat” în “provincia pustie” în care era pierdut, poetul nostru este exilat într-o singurătate perfectă, universală, o Nirvana pustie de dincolo de moarte (”parc-am murit de mult”, spune Eminescu) de unde lumea poate fi contemplată cu detaşare, uneori cu sentimentul unei vinovăţii existenţiale, de cele mai multe ori cu tristeţe, cu o tristeţe lucidă: “Peste câmpii rumegă trenuri clipita./ Mă ascund în mine/ Urmărind teatrul şi mascarada/ Cortina ce cade/ Acoperind inima, singura, moartea” (Am rătăcit), sau: “Odihna şi umilinţa/ Sunt chei ale lumii vecine/ Sunt salturi peste vremuri/ Alături de ora ce vine” (Într-o minte). Spre deosebire de senzitivul Bacovia, Constantin George este de o luciditate care măsoară veacul de singurătate ce-i desparte. “Felinar mi-e creierul” spune poetul (Manifest), iar secolul este străfulgerat de lumini “electrice” cum ar zice Bacovia: “Peste nopţile acestui secol/ Vor rămâne margini de cenuşă/ Şi lumini în vasta sală/ Vasta singurătate” (Ultima noapte). Constantin George nu este un poet postmodern, nu are ambiţia de a inventa jocuri de cuvinte pentru a fi la modă, ci construieşte “cu icoane şi cu glasuri tremurate” (Eminescu) o poezie veche de când lumea şi tocmai din aceasta cauză mereu nouă. Muzicalitatea este prima calitate a acestei poezii, atât de diferită de zgomotul cacofonic al producţiilor post-moderne: “Trăiesc aievea clipele pustii/ Zburătăcind alăturea prin ceaţă.// Peste canale, peste largi câmpii/ prin nunta-moarte/ preschimbată-n viaţă.// Şi unde merg/ Rostogolit în gol/ În umbra rece călătorul doarme// Iar seceta acestor ore/ Pleacă-n zbor/ Alunecând în forme să mă toarne/ Nimic nu-i sigur,/ Biruinţă nu-i.// Nu-i nimeni/ Care să mă cheme./ Ci doar imagini zboară/ Peste faţă şui,/ E prea târziu,/ E prea devreme ?” (Lumea). O altă calitate care-l recomandă pe autorul acestor versuri este capacitatea de a formula memorabil, aproape aforistic, în imagini de o densitate de cristal: “ Marginea acestui timp este prea strâmbă” (Când treci), sau: “În cristalin lumina rugineşte” (A ruginit), ori: “Şi cerul era/ O oglindă nemărginită/ Unde trupul şi gândul/ Se aseamănă/ Şi uneori se visează” (Şi cerul). Ar fi de citat aproape tot volumul, dar eu aş dori să închei cu o poezie care ilustrează acestă sinteză de dincolo de mode, o poezie de dragoste apocaliptică, unde marea eminesciană capătă dimensiuni suprarealiste, iar iubirea, ca şi lumea, este un paradis în destrămare blagian: “Am visat marea,/ Oceanul, valuri/ De marmuri/ Rupând orizontul.// Miriade de ochi,/ Luminile lor/ Licărind în amurgul/ Magnetic.// Dintre toţi culegeam/ Floarea tristă/ A buzelor tale;/ Un incendiu/ Fulgera lumi/ Peste ceru-n cădere.” (Am visat). Prevăd, cât se poate omeneşte prevedea, că din această singurătate cosmică Poetul va urca, prin suferinţă, spre iubire. Fie ca Dumnezeu să-l ajute ca acest prim volum de Poezie să fie şi prima treaptă a Scării... Ioan Neacşu

N–am să uit niciodată ziua aceea, o zi de iarnă, o zi geroasă cu un soare îndepărtat şi rece. Nu era zăpadă, dar pământul era îngheţat şi tăcut, iar asfaltul sticlea înşelător. La fiecare pas picioarele–ţi fugeau când în dreapta, când în stânga. Noi ne întorceam de la înmormântare. Murise bunica, fiinţa cu care mă simţeam bine şi alături de care îmi găsisem liniştea. Mama mai lăsa să–i alunece câte o lacrimă, aşa, ca să nu zică lumea că nu plânge. Tata avea ochii injectaţi şi lacrimile îi picurau mereu pe la colţul ochilor, era trist şi răvăşit. Erau regrete târzii. Ar fi vrut să întoarcă timpul înapoi, dar era târziu, prea târziu, ar fi vrut să audă iar glasul mamei, dar ea plecase tăcută şi singură, aşa cum a trăit o viaţă întreagă. Celelalte rude se învârteau prin casă, vroiau să facă ceva, dar n–aveau ce, voiau să mai spună câte ceva despre răposată, dar n–aveau cu cine începe conversaţia. Încet, mai mult din oboseală, decât doborâte de durere, s–au aşezat cu toţii, care pe unde au găsit loc. Tăceau, dar fiecare părea măcinat de amintirile trecutului, însă toate veneau prea târziu, bunica fusese pusă în cămăruţa ei, capacul greu căzuse cu zgomot lugubru pecetluind o viaţă, o poveste, povestea unei femei frumoase căreia i–a fost furat destinul.

Cartea pe care o propunem astăzi cititorului este despre trecutele şi actualele chinuri (nu suferinţe, ci chinuri) fizice şi spirituale ale neamului românesc din Basarabia. Despre aşa ceva nu se poate scrie cu simţurile pudrate sau îmbătate. Sau cu sufletul mancurtizat. Sau cu mintea îngâmfată. Cel torturat urlă oricât de erou ar fi. Însă ţipătul colectiv al Basarabiei torturate (peste un milion de victime doar în perioada 1940–1950) de bolşevici după 1940 nu se aude nici măcar la Bucureşti. Este, cumva, atât de molcom? Sunt, oare, românii din Basarabia şi Bucovina (aproape 4 milioane de suflete) părăsiţi de Patria lor?