Vicovia S.r.l - Produse

„Se aduna si cresc vazând cu ochii documentele si materialele, actele oficiale si declaratiile luate sub juramânt. Înalti magistrati si bravi ofiteri care si-au riscat viata ca sa apere cu puterile lor retragerea si exodul românilor [din Basarabia] au vazut cu ochii lor nenumarate acte de salbaticie, uciderea nevinovatilor, lovituri cu pietre si huiduieli. Toate aceste gesturi infame si criminale au fost comise de evreimea furioasa ale carei valuri de ura s-au dezlantuit ca sub o comanda nevazuta. De ce atâta ura? Asa ni se rasplateste buna-vointa si toleranta noastra? Am acceptat acapararea si stapânirea iudaica multe decenii si evreimea se razbuna în ceasurile grele pe care le traim. ?i de nicairi o dezavuare, rupere vehementa si publica de ispravile bandelor ucigase de sectanti si sanguinari [...] Românimea aceasta, de o bunatate prosteasca fata de musafiri ?i jecmanitori merita un tratament ceva mai omenos din partea evreimii care se lauda pâna ieri ca are sentimente calde si fratesti fata de neamul nostru în nenorocire” (pp. 232-233).

Aveam cam cinci ani, când pe noapte, am pornit cu mama şi tata Jan spre o nuntă la Iaşi. Din satul Chiţocului trebuia să ajungem la Vaslui şi să luăm trenul. Învăţat cu pământul moale de iarbă, de lut cleios şi trandafiri sălbatici, nu bănuiam că oamenii înstrăinaseră cu ceva lumea pe care o cunoşteam. Pe vale, tata Jan lumina cu un felinar cărarea şi cu glas îngroşat şi prietenos ne îndruma frica prin catedrala pădurii. Sus cerul îşi clipea luminile şi dorul. Ajunşi în vale, am dat de gara Vasluiului, trezită de grabnica sosire a trenului. Şi maşina enormă în care tocmai urcasem începu să sperie noaptea cu şuieratul ei subţire şi trist. A pornit cu zdruncin şi în sunetul roţilor de tren învăţam că totul are o cadenţă. Mirosurile de petrol, cărbune dogorât, fier, lemn, piatră spartă şi necazuri omeneşti mă îndurerau. Mama îmi zâmbea cu speranţă. O vedeam prin geamul legănat de tren şi de noapte. La Iaşi venise ziua, o zi înflorită de soare, pământul se schimbase în piatră de ciment şi atent la sârmele pentru semnalizare uitasem de mine până când am fost prins de mână. Începusem să mă obişnuiesc. Deja mă chema lumea, să mă îmbătrânească. Această amintire o datorez prietenului meu de mai târziu, Florin Filioreanu. Lui, care încă mai scrie în gând această carte despre istoria căilor ferate, îi datorez parfumul vremurilor de altădată, care se răsfaţă duios ori de câte ori deschid cartea. Tonul romantic al scrierii, dragostea pentru profesia de ceferist pe care ne-o lasă moştenire merită un popas. Să ne odihnim ochii pe carte citind şi să privim spre începuturi! Şi mai ales să ne întrebăm de ce Săgeata Albastră nu mai şuieră. Eu cred că a răguşit de la trenurile de altădată. Viorel CUCU

Lipsite de continuitate apostolică şi reduse la o grupare de oameni cu interese religioase comune, adunările protestante jiu mai fiinţează după o învăţătură unică şi o credinţă neschimbată a Bisericii peste veacuri, atâta timp cât nici nu a existat, vreodată, Biserica cea una pentru Protestantism. Acolo unde rădăcina apostolică este tăiată şi înlocuită cu forme ale cretinismului umanist, toate cele ale Bisericii lui Hristos îşi pierd rostul şi alcătuirea, se desacralizează până la nimicire: mirenii se prefac în preoţi, icoanele devin idoli, împărtăşania se transformă într-un simbol, Maica Domnului într-o simplă femeie cu nenumăraţi fii, iar sfinţii şi sfinţenia dispar cu desăvârşire. Pentru Protestantism, în general, şi pentru penticostali în mod special, Duhul Sfânt nu este Mângâietorul, trimis ca să ne călăuzească în înţelegerea şi faptele credinţei, ci ca să completeze Revelaţia şi Evanghelia, ca şi cum ceea ce ar fi făcut Hristos nu ar fi fost îndeajuns sau desăvârşit pentru mântuire. Însă Duhul Sfânt este, din veac şi până-n veac, Duhul unirii şi al unităţii; pierderea unităţii arată deci pierderea Duhului Sfânt de către cei care au continuat şi continuă să se dezbine în mii de secte până astăzi. Ierom. Visarion Moldoveanu Cantitate: Recently Viewed Products Primavara la Bacau (Categorie: Vicovia Carti) Povesti cu Barabalunga (Categorie: Vicovia Carti) Povestea lui Gavril Buzatu, ultimul calau din Moldova (Categorie: Vicovia Carti) Poesii II (Categorie: Vicovia Carti) Poesii (Categorie: Vicovia Carti) Powered by VirtueMart

Catinca–i numai una Catinca Popescu are o lume numai a ei, care vine de demult şi de foarte departe, din străfunduri arhaice, din straturi străvechi de civilizaţie tradiţională, din rituri, basme şi poveşti populare. Ea a ştiut să topească toate acestea în fiinţa ei într–un fel unic, revărsându–şi prea–plinul sufletesc în lucrări de un farmec aparte. Catinca–i numai una, o artistă adevărată, autentică. Simte, pătrunde cu intuiţia înţelesul tainic al lucrurilor, dibuindu–le miezul, spre a dărui apoi oamenilor bucurie curată prin pictura ei ce surprinde freamătul vieţii. E un om blajin, generos, cu o fire sinceră şi o vitalitate cuceritoare. Are o natură tonică, o filosofie de viaţă senină, har şi haz cât casa. S–o vezi cum îi râd ochii când un tablou îi iese bine şi când vorbeşte despre treburile ei, e o încântare! Pentru mine, prietenia Catincăi este un mare dar. Iar ceasurile petrecute cu ea în minunatul atelier de la mansarda unui bloc din parc sunt unice. Acolo se aude uguitul porumbeilor care vin să poposească pe pervazul ferestrei oblice, în timp ce privirea îţi este defătată de lucrările pictoriţei, ce te iau în stăpânire, te prind în mreaja poveştilor ţesute în forme şi culori năzdrăvane. Ca într–o frescă luminoasă vezi scene din primăveri zglobii, toamne cu atmosferă de chihlimbar, în culori calde, de miere scursă molcom, ierni cu jocuri de copii printre case ale căror acoperişuri parcă–s din vată de zahăr, veri dogoritoare, cu nesfârşite câmpuri de floarea–soarelui. Oameni la muncă sau la petrecere, alaiuri de sărbători, obiceiuri, tradiţii, scene cu împodobirea miresei, nunţi, iarmaroace, cai roşii, animale de curte şi felurite zburătoare, coşuri cu ouă încondeiate, pe toate le găsim în tablouri vesele, meşteşugit, armonios compuse. Catinca pictează cu sufletul şi arta ei e tămăduitoare. Alungă urâtul, plictisul, gândul rău, generând o stare de bucurie. Bucuria lucrurilor simple dar esenţiale, care dau cu adevărat preţ vieţii. Avea multă dreptate Roland Ancer să exclame: Popeştii sunt mulţi în lume, dar numai o singură Catincă! Nici că poate fi contrazis. Dimpotrivă, e o afirmaţie ce se cuvine întărită. Carmen MIHALACHE

Odată, eram în vizită la vecinul nostru Bob. Bob este ucrainean, a venit în Canada acum vreo 35 de ani şi vorbeşte bine englezeşte, cu mult mai bine ca mine. Desigur eram însoţit de cățelușa Şaca care, ca de obicei a primit o bucăţică de ceva bun de la Bob. Bob stătea pe un scaun cam la 2 metri distanţă de scaunul meu. Şaca s–a dus la Bob să–i mulţumească, i–a pupat mâna și se gudura pe lângă el. Atunci eu i–am spus în engleză, limbă pe care nu o foloseam niciodată în relaţiile mele cu Şaca, „Shakka, I am gelos” adică i–am spus că sunt gelos că îl iubeşte mai mult pe Bob. Şaca atunci a pus capul ruşinată în pământ şi a venit imediat la mine spăsită şi s–a aşezat jos în faţa mea, tot cu capul în pământ, parcă îşi cerea iertare. Nici nu s–a mai uitat la Bob, cu toate că el a chemat–o. Şi eu şi Bob am rămas „mască”, cum de a înţeles Şaca semnificaţia celor spuse de mine şi cuvinte pe care nu ştiu dacă le auzise vreodată.