Vicovia S.r.l - Produse

„Dumnezeu şi istoria vor decide asupra acestei chestiuni a priorităţii atacului nedrept şi deci a justificării uneia sau celeilalte violenţe. Iar dacă, pe viitor, aceşti politicieni vor cu adevărat pace şi linişte în ţară, să binevoiască a se feri de piaza rea a ceasului când sunt tentaţi, spre a scapă mai uşor de adversari, să uneltească din nou împotriva vieţii noastre, să ne scoată din nou din lege şi din lupta egală şi cavalerească, şi vor avea linişte şi pace. Dar dacă violenţele şi uneltirile lor vor continua, vor trebui să se izbească în plin de acest tineret care–şi apără, chiar cu sălbăticie, misiunea şi idealul său”. Ion Moța

În tacerea noptii i s–a parut ca aude ceva, un fosnet usor venit din camera lor, s–a oprit sa asculte, da era ca o mângâiere, apoi s–a auzit un „tocait” ca un sarut zgomotos si plin de bale, apoi un scârtâit de pat. A tipat, ba nu – a urlat un „N... U...” lung, de animal ranit, a aprins lumina si a înlemnit. În clipa aceea ea a crezut ca a murit, ca era undeva sus si privea nepasatoare si rece spre un loc cunoscut si totusi strain. În pat, dar parca era patul lor, un barbat si o femeie faceau dragoste, dar nu era dragoste, era o împerechere animalica, ceva comandat. Cei doi au ramas înmarmuriti si n–au putut sa faca nici macar acea miscare banala de a se acoperi, iar ea cu ochii mariti de groaza privea si nu vedea, auzea si nu credea. Pironita parca în acel loc nu putea sa faca nici o miscare, se uita doar la cei doi care pareau doua manechine ramase fara acoperamânt, aruncate pe un pat ravasit. Parca o apa s–ar fi tulburat în capul ei si daca s–ar fi miscat era convinsa ca un mâl cleios i–ar fi învaluit tot capul si–ar fi cazut acolo. O transpiratie rece o cuprinse si–n câteva clipe tot corpul îi era ud, de parca cineva i–ar fi scurs o stropitoare în cap. Ochii o frigeau si parca scaparau, deoarece la intervale egale un fascicul luminos iesea din ochi, cauta o tinta, apoi se stingea usor si tot asa, palmele o ardeau si o usturau, dar gura nu putea sa scoata nici un sunet.

Când baţi din aripi, clipă… Nu-ncerc vreodată să te-opresc… Contează ce-ai adus cu tine, Contează ce deja iubesc… Contează versul ce se scrie, Contează neamul ce n-apune, Contează să renască geniul, Unui popor Poet pe nume ! Contează oamenii să ştie, Să se oprească din ce fac, Să simtă că trăiesc din nou, După uitare de un veac… Contează să îşi amintească, Ce-nalţă sufletul mai tare, Ce-l face să vibreze-n lacrimi, Să cânte-n vremurile-amare ! Contează să palpite iarăşi, De o nuanţă ce rimează, De un cuvânt ce-mpărtăşeşte, De noaptea ce-n condei stă trează ! **** Poezia - Octavia Gavrilescu

Intrarea cafenelei era luminată discret de două felinare aşezate de o parte şi de alta a firmei colorate, atârnate sub bolta de deasupra uşilor de la intrare. Sile o văzuse cu prilejul primei invitaţii de sărbătoarea Crăciu-nului, trecând prin faţa ei împreună cu Mirela Mireille Minou, dar intrând pe o altă uşă laterală de pe strada Portului. A aşteptat câteva minute peste drum, să vadă dacă intră sau iese cineva din cafenea, părându-i-se că ar fi închisă, deşi nu trecuse cu mult peste ora şapte seara. După ce a văzut ieşind doi marinari, foarte bine dispuşi, care au apucat-o în jos, spre port, împărtă-şindu-şi cu glas tare impresii şi râzând în hohote, despre isprăvile lor de la cafenea, Sile a trecut strada şi a intrat, închizând uşa încet în urma lui, de parcă-i era teamă să nu trezească pe cineva înăuntru. În micul hol în care intrase, l-a întâmpinat portarul: un bărbat înalt, mustăcios, îmbrăcat într-o şubă albă, cu fireturi aurii, ca un general, şi pe cap purtând o căciulă cazacă, cu numele cafenelei înscris pe ea. - Bună seara, boierule!... Bine-aţi venit! l-a întâmpinat portarul. Doriţi la cafenea, ori la cofetărie? - La cofetărie, a răspuns Sile, stă-pânit de emoţia omului care intra pentru prima dată într-un asemenea local... fragment

90 de ani în urmă, la 27 martie 1918, prin votarea Actului Unirii de către Sfatul Ţării de la Chişinău, s-a declanşat fenomenul Marii Uniri a neamului românesc. La 27 august 1918, prin actele Marii Adunări Naţionale de la Chişinău, la care a participat aproape un milion de oameni, românii din Basarabia au declanşat alt fenomen măreţ al istoriei noastre recente – căderea comunismului în ţinuturile locuite de românii aflaţi în spaţii statale diferite după reîmpărţirea Europei de către cele mai criminale regimuri din secolul XX, cel comunist şi nazist. În ce măsură aceste două evenimente au ajutat poporului român să reziste la teroarea istoriei sale, aplicată la cel mai instabil hotar al Europei? Ce lecţii au tras oamenii politici, intelectualii, oamenii de afaceri şi întregul popor român de peste 30 de milioane, din trecutele învăţăminte ale istoriei? Poate rezista România noilor “politici de forţă”, care se aplică chiar azi în dependenţă de “slăbiciunea militară”, economică şi culturală, dar şi “asimilarea internă… din punct de vedere etnic şi politic” a teritoriilor locuite sedentar din vechimea vechimii de poporul român? Vom mai putea să ni-i onorăm şi peste 100 de ani pe Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul aşa cum americanii şi-i onorează pe George Washington şi Benjamin Franklin?