Recenzii

Nottara reprezintă teatrul meu de suflet, locul în care evadam în studenție, actorii pe care-i iubesc și-i stimez. Am văzut aici, în urmă cu ceva timp "Bătrânul" (de Maxim Gorki) într-o regie semnată Catrinel Dumitrescu. Sala Horia Lovinescu - plină. Oamenii - de toate categoriile, cu toții iubitori de teatru. Piesa - zgomotoasă, puțin dezamăgitoare, pe alocuri interesantă și foarte lungă. Pe scurt: mult zgomot pentru nimic. Actorii - mulți dintre ei tineri și neexperimentați, în mare parte agitați. Piesa de rezistență - Emil Hossu (care joacă admirabil). Sursa principală de amuzament - Cotimanis, căruia rolul avarului perfid i se potrivește ca o mănușă, chiar dacă uneori forțează nota comică a situațiilor. Mi-a plăcut rolul lui într-un moment de rătacire, când în încercarea de-a defini dragostea, are un monolog interesant: "odată aveam o fată. era frumoasă, deșteaptă și tare bogată. într-una din zile a venit la mine și mi-a spus: - eu am să plec departe! nu cred că o sa ne mai vedem. dar dacă ai nevoie de bani, spune-mi! eu, mă uit la ea și-i zic: - n-am nevoie! ea, din nou: - dacă ai nevoie de bani, spune-mi! eu: - nu, n-am nevoie! ea: - spune-mi, spune-mi, spune-mi! eu: - nu și nu și nu! acum stau și mă gândesc. cred că asta este dragostea să nu simți nevoia să iei bani de la omul de lângă tine". Mi-e dor de o piesă bună la Nottara cu actorii noștri, care - pare-se - se duc unul câte unul. Și mă apucă câte-o melancolie...

Îmi place teribil Odeonul. Mic și totuși spațios, cald și intim, primitor și difuz! Îmi plac piesele care se joacă aici și lojele din față pentru conexiunea pe care ți-o creează cu actorii. În urmă cu ceva timp am văzut piesa "I Am My Own Wife" ("Sunt propria mea soție") scrisă de dramaturgul Doug Wright, cu un Pulitzer ce-i tronează pe birou și numeroase piese transpuse pe Brodway. Datorită talentatei Beatrice Rancea, regia este extraordinar de interesantă, pentru că decorul este amenajat de asemenea factură încât se suprapun trecutul (în spatele unui paravan de sticlă) și prezentul (în fața scenei, pe un disc rotativ). În momentul relatărilor Charlottei (personajul principal), undeva în plan secund, în spatele paravanului de sticlă, actori tineri reproduc mimic trăirile acesteia. O piesa care te face să te întrebi. De ce să nu fie iubirea de-un singur soi?!? Fie că este pentru o altă femeie sau un alt bărbat, fie că este pentru artă, muzică, noțiune sau idee în sine!? Acesta este mesajul insinuat de Wright și expus atât de bine pe scena Teatrului Odeon, loc de care te îndrăgostești iremediabil.

În urmă cu ceva timp am fost la "Teatrul Foarte Mic". Am găsit bilete pe ultima sută de metri, la piesa "Sado Maso Blues Bar". Magnifică și extrem de amuzantă! Teatrul pare că se transformă. Noile generaţii de actori, scenariști şi regizori sunt tot mai dezinhibate în gândire şi exprimare. Limbajul se dezbracă de orice pudoare. Am râs tare și zgomotos. Interiorul teatrului mic și intim lasă de dorit: scaune scorojite cu tapițeri rupte, un miros vetust și foarte puține locuri. Însă odată ce piesa începe, faci abstracție de tot ceea ce te înconjoară. Extrem de interesantă a fost punerea în scenă. Ferestrele teatrului devin vitrine în care artiştii se expun trecătorilor. Un moment unic: cel în care unul dintre actori trece neregulamentar strada (bulevardul care leagă Piaţa Universităţii de rondul de la Rosetti) ţinând în mâini mai multe păpuşi gonflabile, iar noi, spectatorii îl zărim prin geamul vitrină. Doi bărbați se sărută pe scenă. Actorii ies afară, tipă, folosesc grafitti colorate într-o demenţă colosală. Teatrul Foarte Mic (extrem de mic) m-a făcut să văd o altă față a teatrului românesc!

Ca în majoritatea saloanelor de coafură, nici aici nu știi cât urmează să te coste ceea ce vrei să-ți faci în cap. Logic... au o listă de prețuri, însă ea este un pic vagă. Experiența într-un astfel de salon este ca o croazieră-n triunghiul bermudelor. Spre exemplu: tuns+vopsit+coafat costă aproximativ 400 ron. Însă, prețurile diferă-n funcție de lungimea părului: la păr mediu e un preț, la păr scurt alt preț și tot așa. Cu precizarea că lungimea părului se cataloghează în funcțiile de cheful coafezei pe care o nimerești în ziua aia! Nu specifică, însă, un lucru (extrem de important, zic eu!), și anume că pentru a te coafa au nevoie de produse (gen: spumă, ceară de păr, fixativ), iar astea se suprapun peste prețul inițial. Știu... tu ai presupune că astea intră invariabil în preț. Ei bine! Nu intră. De ce nu fac un calcul cu totul, nu înțeleg? Și îm plus de asta nu-ți iese nici culoarea pe care ai vrut-o! O dezamăgire colosală. Doohhhhhhhh... mă apuc de cursuri de coafat.

De mai bine de 6 ani folosesc produsele L'Oreal și nu m-a lovit nicio dezamăgire până acum. Dacă pe ici pe colo primează produsele altor firme cum ar fi Max Factor, Bourjois sau Vichy, garantez solemn pentru calitatea tuturor produselor L'Oreal. Fardurile au o textură sublimă și mătăsoasă, lacurile de unghii au nuanțe originale și sunt longevive, iar rimelul pentru volum creează senzația unor gene de toată frumusețea. Iar dacă vă duceți la punctele de vânzare din magazine, întotdeauna veți găsi fete instruite, permanent în alertă să vă ajute în alegerea produselor adecvate! Nu degeaba le folosesc Beyonce și Penelope Cruz :)