Clinica AQUAMARIN - Produse, oferte, noutăţi

Articole

Factorii de risc ai apariţiei depresiei la adolescenţi

acum 7 luni

           Evoluţia depresiei pe termen lung este dificil de evaluat in perioada copilăriei; studiile de specialitate au remarcat faptul că aproximativ 20% dintre copiii deprimaţi vor prezenta la vârsta adultă un episod depresiv major, în timp ce după pubertate, această proporţie depăşeşte 60% (Marcelli şi Berthaut, 2007).

          La vârsta adolescenţei, episodul depresiv major durează între 7 şi 9 luni, iar 80% dintre adolescenţi se însănătoşesc după un an.

          În perioada adolescenţei au loc adesea tentative de suicid la adolescenţii care prezintă unele cogniţii negative caracteristice depresiei: pesimism, sentiment de disperare, capacitate redusă de rezolvare a problemelor.

         Factorii de risc ai apariţiei depresiei la adolescenţi sunt următorii:

  •  
  • frica de contactele sociale;
  • evenimentele de viaţă stresante;
  • bolile cronice: diabetul sau epilepsia;
  • conflictele în familie;
  • decesul unui părinte;
  • divorţul sau separarea parentală;
  • consumul de substanţe;
  • activitatea sexuală;
  • antecedentele de depresie ale unui părinte.

          Depresia se asociază cel mai des cu tulburările anxioase (30-80%), urmate de tulburările de conduită (10-80%) şi consumul de substanţe.

          Pentru tratamentul depresiei clinice există următoarele tipuri de terapii eficiente: terapia comportamentală, terapia cognitivă şi terapia interpersonală (David, 2006).

           Terapia comportamentală se bazează pe asumpţia că depresia poate apărea din cauza unui stresor care perturbă patternul comportamental al individului, ducând la o rată scăzută a întăririlor pozitive şi obiectivul său este de a asista pacientul în încercarea de a creşte frecvenţa şi calitatea activităţilor plăcute, prin tehnici de formare a abilităţilor sociale, tehnici de relaxare şi de modificare a stilului de gândire depresiv.

           Terapia cognitivă este o abordare terapeutică activă, structurată, focalizată pe problemă, care porneşte de la asumpţia că depresia este menţinută de procesări informaţionale negative şi de distorsiuni cognitive, iar tratamentul vizează învăţarea pacientului să gândească adaptativ, pentru a-şi ameliora trăirile afective şi comportamentul.

            Terapia interpersonală utilizează strategii orientate spre evaluarea simptomatologiei depresive, focalizarea pe probleme-ţintă, ameliorarea relaţiilor interpersonale şi prevenirea recăderilor.

 

Fragment din cartea Psihodiagnoza şi evaluarea clinică a copilului şi adolescentului, autor Steliana Rizeanu

Calităţile terapeutului

acum 7 luni

Terapeuţii sunt „profesioniştii care ştiu să deosebească nuanţele comportamentului omenesc, experţi în negocierea relaţiilor interpersonale, care trebuie să se descurce cu consecinţele alegerii acestei cariere”(Kottler, 2011).

Cea mai importantă calitate a unui terapeut eficient este autenticitatea: „terapia solicită un practician dispus să abandoneze rolurile stereotipe şi să fie capabil să se manifeste ca o persoană reală într-o relaţie” (Mitrofan, 2007).

Un terapeut autentic poate ajunge aproape de problemele clienţilor şi le poate transmite speranţa că pot deveni persoana pe care o doresc.

Un terapeut competent trebuie să aibă o pregătire temeinică în ceea ce priveşte tehnicile disciplinei implicate; ideal este să fi avut o expunere experienţială personală în străbaterea teritoriilor pe care le prezintă clienţilor.

De asemenea, un terapeut eficient are compasiune şi e dedicat serviciilor prestate, menţinând un standard etic care nu va permite manipularea altora pentru beneficii personale. El va indica mereu resursele interne ale clienţilor ca fiind cheia puterii şi dezvoltării personale şi nu îşi va asuma în totalitate evoluţia lor individuală sau spirituală, pentru a deveni obiectul devoţiunii acestora.

Corey (2001) consideră că un terapeut eficient posedă următoarele caracteristici şi calităţi personale:

  • Are o identitate: ştie cine e, ce este capabil să devină şi este dispus să-şi reexamineze valorile şi scopurile;
  • Se respectă şi se autoapreciază, poate dărui dragoste şi ajutor şi este capabil să ceară şi să primească;
  • Este capabil să-şi recunoască şi să-şi accepte propria putere, pe care o foloseşte în beneficiul clienţilor săi;
  • Este deschis la schimbare, atunci când nu e satisfăcut cu ceea ce are sau ce este;
  • Îşi extinde cunoştinţele de sine şi de alţii, se implică în sarcinile propuse;
  • Este dispus şi capabil să tolereze ambiguitatea;
  • Îşi dezvoltă un stil propriu de consiliere sau terapeutic, conform cu filosofia şi experienţa sa de viaţă;
  • Poate experimenta şi cunoaşte lumea clientului, fără a-şi pierde identitatea prin supraidentificare cu ceilalţi;
  • Se simte „viu” şi alegerile lui sunt orientate spre viaţă; trăieşte din plin şi are o atitudine activă faţă de viaţă;
  • Este autentic, sincer şi onest: încearcă să facă şi să fie ceea ce gândeşte şi simte;
  • Are simţul umorului şi capacitatea de a râde de propriile slăbiciuni şi contradicţii;
  • Face greşeli şi este dispus să le admită, învăţând din acestea;
  • În general trăieşte în prezent, fără a fi fixat în trecut sau în viitor;
  • Este capabil să se „reinventeze”, poate crea relaţii semnificative în viaţa sa;
  • Face alegeri care-i modelează viaţa şi nu ia decizii pripite;
  • Este sincer intersat de bunăstarea altora;
  • Apreciază influenţa culturii şi respectă diversitatea valorilor propuse de alte culturi;
  • Se implică profund în munca sa şi extrage din ea sensuri noi: îşi admite nevoile şi acceptă recompensele rezultate din munca sa.

 

       Fragment din cartea Introducere în psihoterapie, autor Steliana Rizeanu

Cum ne alegem terapeutul

acum 7 luni

Traube (2001) afirmă că alegerea unui anumit terapeut reprezintă o problemă destul de dificilă, având în vedere că nu există o metodă specifică în corespondenţă cu un tip determinat de problemă.

O calitate importantă a terapeutului este simţul umorului – abilitatea de a râde de sine însuşi în orice situaţie, astfel încât să nu se ia prea în serios, deşi munca şi relaţia cu aceasta sunt foarte serioase. Este esenţial să existe o rezonanţă între client şi terapeut, ce vine din sentimentul de încredere pe care clientul îl manifestă faţă de terapeut, ca şi din atracţia esenţială pe care o exercită munca terapeutului.

În toate disciplinele spirituale, profesorul e cel care a studiat, practicat şi, preferabil, a avut o serie de experienţe personale înainte să-i îndrume pe alţii.

Moreau (2007) consideră că atunci când ne alegem terapeutul, e necesar să punem întrebări privitoare la provenienţa, calificările şi gradul de expunere personală şi profesională către spiritualitate, cât şi despre orice problemă specifică personală pe care o avem; să ne ascultăm vocea interioară şi să fim siguri că alegerea noastră este una bună, iar când vom începe terapia, să ştim că oricând ne putem răzgândi, dacă ceea ce am ales nu corespunde nevoilor noastre.

Terapeuţii necesită un anumit tip de inteligenţă interpersonală pentru a putea aplica ştiinţa, astfel că este recomandabil să evităm terapeuţii rigizi, limitaţi şi dogmatici – aceştia sunt aroganţi şi exclusivişti şi  nu se simt în largul lor vis-a-vis de emoţiile proprii şi ale altora. Terapeuţii care sunt ei înşişi foarte defensivi se vor focaliza pe ceea ce fac şi pe tehnicile aplicate, dar ar trebui totuşi să îşi amintească faptul că folosirea tehnicii respective trebuie  să  ţină  cont  de  contextul  relaţiei  terapeutice. Terapeutul ar trebui să ne asculte, să ne arate interes şi curiozitate,  să dezvolte o relaţie de încredere mutuală, şi de abia apoi să îşi aplice tehnicile.
             Moreau (2007)  ne recomandă să fim precauţi  cu terapeuţii care ne povestesc deseori despre realizările lor şi menţionează clienţii înstăriţi sau bine-cunoscuţi; aceştia ar putea prelungi relaţia terapeutică pentru a-şi împlini propriile nevoi.

Putem întâlni practicieni excepţionali în orice şcoală de terapie; adesea terapia e la fel de bună ca şi terapeutul, aşa că nu trebuie să ne limităm la anumite şcoli psihologice, deoarece putem găsi terapeuţi eficienţi în locuri neaşteptate.

Totuşi, mulţi clienţi şi profesionişti au exprimat opinia conform căreia succesul terapiei depinde deopotrivă de găsirea terapeutului potrivit, cât  şi a şcolii de terapie potrivite.

 

Fragment din cartea Introducere în psihoterapie, autor Steliana Rizeanu

Impactul dependenţei de jocurile de noroc asupra familiei jucătorilor

acum 7 luni

Membrii familiei jucătorului sunt în general puţin informaţi cu privire la dependenţa de jocuri de noroc şi tind fie să nu observe semnele acesteia, fie să se îndoiască de faptul că acesta  este într-adevăr dependent. Această stare este menţinută multă vreme, familia dorind ca lucrurile să poată fi considerate normale, sperând că se înşeală, că este doar un episod trecător.

Pe măsură ce dependenţa progresează, iar semnele acesteia nu mai pot fi ignorate, familia începe să se învinovăţească pentru această problemă nerezolvată la timp. Cu cât dependenţa devine mai puternică, sentimentul de vinovăţie face ca membrii familiei să devină mai vulnerabili, uneori plini de resentimente, frică şi chiar ură faţă de persoana care-i face să sufere atât de mult.

Persoanele apropiate, puternic afectate de problema de dependenţă, nu mai au de obicei răbdarea şi resursele necesare pentru a oferi sprijin, sabotând adesea încrederea jucătorului dependent în tratament printr-o atitudine de neîncredere privind încetarea comportamentului, şi multe acuze legate de pierderile suferite în perioada de dependenţă.

De cele mai multe ori partenerii jucătorilor dependenţi se simt trădaţi, pot avea sentimente de furie, disperare, neajutorare şi insomnie. În aceste familii au loc frecvent certuri, uneori în faţa copiilor minori, care sunt expuşi situaţiilor de tensiune şi ostilitate dintre părinţi, ceea ce îi determină să dezvolte sentimente de confuzie, teamă şi depresie. Familia se confruntă cu lipsuri materiale majore şi este în pericol de a se destrăma în cazul în care soţul dependent nu renunţă la joc.

      Din cauza dependenţei, jucătorii ajung în imposibilitatea de a-şi achita datoriile curente ale familiei. iar la descoperirea adevăratei dimensiuni a pierderilor financiare, partenerul persoanei dependente poate avea sentimente de vinovăţie, neajutorare, disperare, furie, neîncredere şi pierderea oricărei speranţe cu privire la viitorul familiei. De asemenea, acesta se poate retrage din viaţa socială atunci când nu mai posedă mijloacele financiare pentru a ieşi împreună cu prietenii la sfârşit de săptămână sau în vacanţă, dar şi din cauza ruşinii resimţite în legătură cu situaţia în care a ajuns ca urmare a dependentei partenerului sau partenerei.

      Într-o enumerare sintetică, principalele categorii de probleme cu care se confruntă familia jucătorului dependent sunt următoarele (Blaszczynski, 2010):

a) pierderi financiare;

b) dificultăţi de natura emoţională;

c) izolare sau excluziune în raport cu ceilalţi;

d) probleme de sănătate;

e) impact negativ asupra copiilor;

f) abuz fizic şi emoţional;

g) depresie şi anxietate etc.

     Multiplicatorul dependenţei de jocuri de noroc este destul de ridicat ca impact social. Pentru fiecare persoană dependentă de jocuri de noroc, vor exista consecinţe negative care afectează în medie între 5-10 persoane din anturajul său (Darbyshire et al., 2001). Pentru situaţia critică a identificării unui dependent de jocuri de noroc în propria familie, Mawer (2010) oferă următoarele sfaturi:

a)   ascultaţi calm şi cu atenţie tot ce are de spus jucătorul dependent;   

  • acceptaţi comportamentul său fără să îl judecaţi sau să încercaţi să rezolvaţi problema;
  • întrebaţi jucătorul dependent în mod concret dacă s-a gândit la sinucidere şi şi-a făcut un plan în acest sens;
  • luaţi în serios ameninţarea sa cu sinuciderea;
  • încurajaţi persoana dependentă să îndepărteze din preajma sa obiectele cu care şi-ar putea face rău (exemplu: medicamente);
  • îndrumaţi-o să se adreseze psihiatrului în vederea stabilirii medicaţiei necesare pentru ameliorarea stării sale depresive;
  • nu îi promiteţi că veţi păstra confidenţialitatea în legătură cu intenţia sa de a se sinucide.

 

Fragment din cartea Dependenţa de jocuri de noroc. Ghid de ajutor pentru jucătorii patologici de noroc şi familiile acestora, autor Steliana Rizeanu

Factorii de risc ai apariţiei depresiei la adolescenţi

acum 7 luni

           Evoluţia depresiei pe termen lung este dificil de evaluat in perioada copilăriei; studiile de specialitate au remarcat faptul că aproximativ 20% dintre copiii deprimaţi vor prezenta la vârsta adultă un episod depresiv major, în timp ce după pubertate, această proporţie depăşeşte 60% (Marcelli şi Berthaut, 2007).

          La vârsta adolescenţei, episodul depresiv major durează între 7 şi 9 luni, iar 80% dintre adolescenţi se însănătoşesc după un an.

          În perioada adolescenţei au loc adesea tentative de suicid la adolescenţii care prezintă unele cogniţii negative caracteristice depresiei: pesimism, sentiment de disperare, capacitate redusă de rezolvare a problemelor.

         Factorii de risc ai apariţiei depresiei la adolescenţi sunt următorii:

  •  
  • frica de contactele sociale;
  • evenimentele de viaţă stresante;
  • bolile cronice: diabetul sau epilepsia;
  • conflictele în familie;
  • decesul unui părinte;
  • divorţul sau separarea parentală;
  • consumul de substanţe;
  • activitatea sexuală;
  • antecedentele de depresie ale unui părinte.

          Depresia se asociază cel mai des cu tulburările anxioase (30-80%), urmate de tulburările de conduită (10-80%) şi consumul de substanţe.

          Pentru tratamentul depresiei clinice există următoarele tipuri de terapii eficiente: terapia comportamentală, terapia cognitivă şi terapia interpersonală (David, 2006).

           Terapia comportamentală se bazează pe asumpţia că depresia poate apărea din cauza unui stresor care perturbă patternul comportamental al individului, ducând la o rată scăzută a întăririlor pozitive şi obiectivul său este de a asista pacientul în încercarea de a creşte frecvenţa şi calitatea activităţilor plăcute, prin tehnici de formare a abilităţilor sociale, tehnici de relaxare şi de modificare a stilului de gândire depresiv.

           Terapia cognitivă este o abordare terapeutică activă, structurată, focalizată pe problemă, care porneşte de la asumpţia că depresia este menţinută de procesări informaţionale negative şi de distorsiuni cognitive, iar tratamentul vizează învăţarea pacientului să gândească adaptativ, pentru a-şi ameliora trăirile afective şi comportamentul.

            Terapia interpersonală utilizează strategii orientate spre evaluarea simptomatologiei depresive, focalizarea pe probleme-ţintă, ameliorarea relaţiilor interpersonale şi prevenirea recăderilor.

 

Fragment din cartea Psihodiagnoza şi evaluarea clinică a copilului şi adolescentului, autor Steliana Rizeanu